Izvorul Tămăduirii la mânăstirea Nucet

An de an, credincioşi din Dâmboviţa, dar şi din judeţele învecinate vin la mânăstirea Nucet pentru a participa la sluja religioasă ce are loc aici, şi pentru a lua apă sfinţită de la izvorul aflat în pădurea din apropiere. Atmosfera din jur emană sfinţenie, iar credincioşii participă cu evlavie la Sfânta Liturghie.

o viaţă în izolare

În Muscelu, sat component al comunei Moroeni viaţa se desfăşoară după aceleaşi tipare de la începutul secolului. În satul situat la 7km de Dn71 ce străbate centrul comunei se ajunge pe Dc147, drum anevoios, desfundat în cea mai mare parte a anului, şi impracticabil la fiecare viitură venită pe Ruşeţu, râu ce împarte satul în două. Deoarece întregul drum este prin pădurea deasă, dătătoare de fiori, în special la drum de seară, de o parte şi de alta a drumului regăsim troiţe menite a alunga spiritele malefica care ar putea pricinui călătorului vreo pagubă. După ce trudeşti pe un drum asemănător cu traseele montane destinate profesioniştilor ajungi să vezi primele semne de existenţă a oamenilor: fâneţele împrejmuite. Având suprafeţe cuprinse între câteva sute de metri pătraţi şi câteva hectare, locuitprii numesc aceste terenuri "grădini". Izolarea şi drumul impracticabil a făcut ca cei mai mulţi oameni din sat să rămână pururea angrenaţi în spaţiul satului, doar 3 persoane din sat având un serviciu stabil la oraş. Copiii sunt nevoiţi să parcurgă drumul prin pădure fie că este zi sau noapte, zăpadă sau ploaie, doar pentru a ajunge obosiţi la cursurile şcolii din Moroieni. Ajuns în sat, descoperi cu stupoare că adesea drumul pe care te afli se termină cel mai adesea brusc, în faţa vreunei grădini, iar tu ca şi ceilalţi săteni, te găseşti nevoit a trece dintr-o grădină în alta, de pe o proprietate pe alta, pentru a ajunge la destinaţie. Fără un însoţitor din partea locului, cel mai sigur prima ta aventură aici se va solda cu un ocol pe cinste datorită cel mai adesea rătăcirii drumului. Numărul gospodăriilor nu trece de 25, iar structura satului este tipică satului de deal subcarpatic: risipit. Pentru a ajunge pe partea cealaltă a satului, tebuie să străbaţi mai multe grădini, să treci Ruşeţul, şi să ai grijă să eviţi ursul, căci pe aici ursul umblă tot timpul anului, fie zi, fie noapte. Pentru a evita inconvenienţele unei astfel de călătorii, locuitorii au recurs la "strigarea peste sat", adică strigi cât de ţin puterile pe cel căutat, după care aştepţi cu urechile ciulite răspunsul acestuia. Dacă e linişte, o astfel de discuţie se poate purta chiar de la 2,5km distanţă. Din sat oamenii coboară rar, cel mai adsea la sfârşitul săptămânii pentru a-şi comercializa produsele lactate: caşcavel, caşcaval, telemea, lapte. Cei care coboară adună din tot satul comenzile pentru cumpărături, tranportul produselor făcându-se într-o căruţă descoperită. Produsele sunt comercializate fie pe bani, dar cel mai adesea are loc trocul- schimbul de produse. De plecarea de aici nici nu se pune problema, căci întotdeauna este ceva de făcut: fânul de cosit, de întors sau de strâns, oi şi vaci de muls, clăi de făcut, gard de consolidat. Cu toate aceste probleme viaţa merge mai departe în satul din care localnicii spun că ar fi plecat păstorul Bucur, cel care avea să întemeieze capitala României de pe malurile Dâmboviţei. Se mândresc cu acestă poveste şi o spun copiilor pentru ca aceştia să ştie care le este trecutul şi să nu le fie ruşine de provenienţa umilă dar nu decadentă.